Îmi aduc aminte că am citit undeva că unii indivizi vorbesc pentru a ascunde ceea ce gândesc, dar mult mai des mi-a fost dat să întâlnesc oameni care vorbesc în loc să gândească.
Arta conversaţiei omului de afaceri ar trebui să fie guvernată de reguli mai puţine şi mai simple decât oricare altă funcţiune a fiinţei umane. Şi anume:
Să ai ceva de spus.
Să spui ceea ce ai de spus.
Să taci.
Dacă începe să vorbească înainte de a şti ce vrea să spună şi continuă dupa ce a făcut-o, comerciantul se poate trezi fie la tribunal fie la azilul pentru săraci, iar prima destinaţie este oricum doar o scurtătură care duce la a doua. Pe statul de plată al firmei ţin, pe bani grei, un consilier juridic, dar o fac pentru a evita orice contact cu justiţia.
Atunci când ii faci curte unei fete sau când stai la taclale cu prietenii dupa o cină copioasă, e acceptabil să porţi o conversaţie asemenea unei excursii în natură la şcoala duminicală, când te poţi opri la fiecare doi paşi ba să mai culegi o floare, ba să admiri peisajul; dar la birou frazele pe care le rostim ar trebui să constituie cea mai scurtă distanţă posibilă între două puncte. Sari peste introducere şi peste peroraţie şi opreşte-te înainte să ajungi la “în al doilea rand”. Lasă proştii să aibă primul cuvânt şi femeile ultimul. Şunca e întotdeauna la mijlocul sandvişului. Bineînţeles că nu strică să ungi feliile de pâine cu un strat subţire de unt, dacă sandvişul e pentru cineva căruia îi place untul.
Reţine, de asemenea, că este mai uşor să pari înţelept decât să spui ceva înţelept. Spune mai puţine decât cel din faţa ta şi ascultă mai mult decât vorbeşti; căci atunci când ascultăm nu dezvăluim nimic despre noi înşine şi îl flatăm pe cel care tocmai o face. Dă-i unui barbat un ascultător bun şi unei femei destulă hârtie de scris şi îţi vor spune tot ceea ce stiu. Banii vorbesc – dar numai cu condiţia ca stăpânul lor sa aibă limba slobodă, iar replicile lor sunt întotdeauna jignitoare. Şi sărăcia vorbeşte, dar nimeni nu vrea să audă ceea ce are ea de spus.