Winters used to be cold in England. We, my parents especially, spent them watching the wrestling. The wrestling they watched on their black-and-white television sets on Saturday afternoons represented a brief intrusion of life and colour in their otherwise monochrome lives. Their work overalls were faded, the sofa cover—unchanged for years—was faded, their memories of the people they had been before coming to England were fading too. My parents, their whole generation, treadmilled away the best years of their lives toiling in factories for shoddy paypackets. A life of drudgery, of deformed spines, of chronic arthritis, of severed hands. They bit their lips and put up with the pain. They had no option but to. In their minds they tried to switch off—to ignore the slights of co-workers, not to bridle against the glib cackling of foremen, and, in the case of Indian women, not to fret when they were slapped about by their husbands. Put up with the pain, they told themselves, deal with the pain—the shooting pains up the arms, the corroded hip joints, the back seizures from leaning over sewing machines for too many years, the callused knuckles from handwashing clothes, the rheumy knees from scrubbing the kitchen floor with their husbands' used underpants.
When my parents sat down to watch the wrestling on Saturday afternoons, milky cardamon tea in hand, they wanted to be entertained, they wanted a laugh. But they also wanted the good guy, just for once, to triumph over the bad guy. They wanted the swaggering, braying bully to get his come-uppance. They prayed for the nice guy, lying there on the canvas, trapped in a double-finger interlock or clutching his kidneys in agony, not to submit. If only he could hold out just a bit longer, bear the pain, last the course. If only he did these things, chances were, wrestling being what it was, that he would triumph. It was only a qualified victory, however. You'd see the winner, exhausted, barely able to wave to the crowd. The triumph was mainly one of survival. | Erau ierni reci în Anglia. Le petreceam uitându-ne la lupte, mai ales părinţii mei. Competiţiile de lupte pe care le urmăreau sâmbăta după-amiaza pe televizoarele alb-negru aduceau un pic de viaţă şi culoare în viaţa lor altfel monotonă. Salopetele de lucru le erau ponosite, cuvertura canapelei - neschimbată de ani de zile - tot ponosită şi ea, iar amintirile lor despre ce viaţă duceau înainte de a veni în Anglia păliseră şi ele. Părinţii mei, de fapt toată generaţia lor, şi-au irosit cei mai buni ani din viaţă muncind pe brânci în fabrică pe bani puţini. O viaţă de trudă, de spinări deformate, de artrită cronică, de mâini tăiate. Îşi muşcau buzele şi suportau durerile, fiindcă nu aveau încotro. În mintea lor încercau să se rupă de tot - să ignore dispreţul colegilor, să nu îşi iasă din fire la trăncăneala maiștrilor şi, în cazul femeilor indience, să nu se supere când o încasau de la bărbaţii lor. Îşi spuneau că trebuie să suporte durerea, că trebuie să-i facă faţă, - junghiurile din susul braţelor, din articulaţiile măcinate ale şoldurilor, durerile de spate de la prea mulţi ani de stat aplecat peste maşina de cusut, degetele pline de bătături de la spălat haine de mână, genunchii plini de reumatism de la frecatul podelei din bucătărie cu izmenele vechi ale bărbaţilor lor.
Când urmăreau meciurile de lupte de sâmbăta după-amiaza, cu ceaşca de ceai cu lapte şi cu nucşoară în mână, părinţii mei voiau să se distreze, să râdă. Dar voiau de asemenea ca măcar o dată binele să triumfe asupra răului. Îşi doreau ca grăsanul ăla ce se dădea mare şi urla ca porcu' să şi-o ia pe coajă. Se rugau pentru băiatul drăguţ care zăcea prins într-o dublă încleştare de degete sau se ţinea de rinichi în agonie să nu cedeze. Doar un pic să mai reziste, să suporte durerea, să rămână în cursă! Numai să facă toate astea şi avea şanse să câştige, luptele fiind cum sunt. Însă victoria asta avea totuşi nişte limite. Îl vedeai pe câştigător epuizat, abia era în stare să facă mulţimii cu mâna. Victoria sa era în primul rând una de supravieţuire.
|